Who is who?

Mi-a povestit ca a auzit tot mai multi razand de sau neintelegand “musculitele kamicaze” care ori se izbesc de gemul ferestrei in nevoia de libertate suprema ori sfarsesc prin a se ineca, atentie!, la propriu, in ochii cuiva. Si atunci el se intreaba “Oare nimeni nu vede cat de mult ne asemanam cu acele animalute?” Cu totii au avut cel putin o data (si zice “cel putin o data” la modul sarcastic) o experienta de genul acesta si la fel de kamikaze s-au aruncat cu capul inainte pentru acea cauza, chiar daca rezultatele nu au fost potrivit asteptarilor. Tuturor le place sa faca chestia asta, so stop judging those little animals! Parerea lui este ca cei din jur sa ajute acele animalute sa fie si ele impacate sufleteste si sa le dea libertate. La fel si cu cei de breasla lor, sa ii ajute si sa le deschida “geamul”, pentru ca in mod sigur nimeni nu s-ar agita numai de dragul de a fi stresat - omul acela are ceva de aratat, de facut, de implinit.
Suicide???? Neeee….Just looking for a better life for everybody!!

Joc de cuvinte?

Mi-a povestit ca i se pare ciudat. Se urca in troleibuz si din cauza aglomeratiei unei ore de varf sau pur si simplu din dorinta de a gasi un loc pe scaun, se mai intampla sa nu ajunga la un “compostor” = “imprimator” de bilete. Normal, si de data aceasta a rugat pe cineva sa-l ajute si politicos el i-a raspunea “Multumesc frumos!”. Partea ciudata, aici, a venit din partea “ajutorului”, care cu un zambet de societate i-a raspuns la fel de politicos “N-ai pentru ce!” Si atunci el a venit la mine si s-a revoltat: “Cum adica n-am pentru ce? M-ai ajutat cu biletul????” Pentru ce era el defapt revoltat? Nu pentru ca si-a racit gura de pomana, ci pentru ca e satul de modestia asta "citadina" a oamenilor care il inconjoara. In mod sigur daca nu ar fi multumit, “ajutorul” s-ar fi uitat la el ciudat cu o oarecare retragere in sine, de genul “Nesimtitule….” Si atunci, zicea el, in loc de “N-ai pentru ce!” nu putea mai usor si mai practic sa-i raspunda la fel de politicos “Cu mare placere!”?? Sau mai simplu “Cu placere!”??
Come on people….nu mai fiti ipocriti!

Inceputul sau sfarsitul? - Aceasta este intrebarea...

Stateam si ii priveam indoiasat ochii lacrimanzi si la un moment dat m-a intreabat: “Oare cu ce sa incep? Cu ceea ce este sau cu ceea ce a fost?” Nu am stiut ce sa ii raspund. Mi se parea ca este foarte sigur pe el, de faptul ca sufletul lui tine ceva ascuns, ceva ce il misca atat legat de trecutul lui cat si de prezent.
Apoi parca fruntea lui incruntata se lumina usor si cu un zambet discret, plin de sinceritate imi spuse: “Era de revelion, acum doi ani!”. Se vedea in ochii lui mari si verzi ca simtea nevoia sa mai spuna ceva, dar mi-am dat seama din trairile lui ca nu vrea sa impartaseasca nimanui ceea ce, probabil, numai el stie si numai el vrea sa stie.
La un moment dat s-a incruntat iar si si-a indreptat privirea adanc catre centrul Pamantului si cu o discrete iesita din comun, ochii lui, odata limpezi pe care i-am cunoscut, au inceput sa “curga”…Nu mai avea niciun rost sa-l intreb ce s-a intamplat. Totul se citea din fragiditatea pe care o afisa si parca ceva din el lipsea, o piesa de baza care ii mentinea statura bipeda de altadata. In momentele acelea mi-ar fi placut sa am puterea de a face ceva, de a-i spune ca totul va fi bine, dar stiam ca orice i-as fi spus ar fi fost o minciuna de care in mod sigur nu avea nevoie – sau poate…cine stie?
Am ales sa-l rog sa se descarce si daca vrea, sa-mi mai spuna. Atunci el si-a ridicat privirea din locul “numai de el stiut” si cu ochii rosii, spalaciti de “licoarea tristetii si a bucuriei nemarginite” (a se observa cat de extremista este natura umana), m-a rugat: “Sa nu mai spui la nimeni…te rog…”
Stiam ca discutia nu mai trebuie sa continue si neputincios m-am apropiat de el si am incercat sa-l scot din acea avansata “transa” oferindu-i o tigara. A fumat-o pe nerasuflate cu mainile lui mici si tremurande si parca se simtea mai bine, cu toate ca eram constient ca in sufletul lui durerea doar amanase ceea ce era sa izbucneasca iarasi intr-o zi sau alta…
Nu incercase decat sa “zboare”, sa elimine rutina de zi cu zi si sa-si coloreze viata lui alb-negru pe care cu totii o avem intr-un fel sau altul. Dar se pare ca "zborul" nu este altceva decat un alt motiv de a te prabusi de pamantul tare si mocirlos in acelasi timp si de a duce lipsa unor lucruri nu tocmai elementare din viata noastra, vrand - nevreand, controlata, manipulate de altii… De ce “NU”?

Vis sau realitate?

Nu se gandeste…. NU! Nu se gandeste sa paraseasca tara! Inca nu!! O iesire simpla din casa se poate transforma intr-o minunata si viu colorata imagine pe care ar vrea sa o imortalizeze cumva in sufletul sau si sa o traiasca din plin alaturi de cei pentru care conteaza ceva in lumea asta! O zi inceputa cu un esec din cauza catorva “pufuleti” stricati, gri sau negrii care au intimidat mangaierea acelui “glob” auriu datator de viata si speranta, se poate transforma intr-o incursiune de neuitat pe taramurile atat de cunoscute noua, dar totusi atat de nevazute, ascunse parca, taramuri care deabia asteapta sa le descopere si sa le cutreiere cat il tin puterile! Este frumos, fiecare anotimp imbraca in felul lui “copii” naturii, care mai de care mai maret si mai atractiv din orice punct de vedere ai privi un astfel de “eveniment”! Anotimpul renasterii acopera “trupurile” golase ale “monumentelor” care se etaleaza inaintea privirii lui si il cheama sa-l “imbratiseze” cu mireasma si farmecul lor! Iar "respiratia" acelui peisaj il afunda si mai mult in vraja pe care l-a cuprins si l-a convins sa ridice barbia sus spre infinit, nu pentru a fi bucuros, ci pentru a fi alaturi de ceea ce ii este dat sa contemple....
Toate acestea l-au determinat sa isi doreasca si mai mult si sa nu se mai gandeasca! Respect....