Inceputul sau sfarsitul? - Aceasta este intrebarea...

Stateam si ii priveam indoiasat ochii lacrimanzi si la un moment dat m-a intreabat: “Oare cu ce sa incep? Cu ceea ce este sau cu ceea ce a fost?” Nu am stiut ce sa ii raspund. Mi se parea ca este foarte sigur pe el, de faptul ca sufletul lui tine ceva ascuns, ceva ce il misca atat legat de trecutul lui cat si de prezent.
Apoi parca fruntea lui incruntata se lumina usor si cu un zambet discret, plin de sinceritate imi spuse: “Era de revelion, acum doi ani!”. Se vedea in ochii lui mari si verzi ca simtea nevoia sa mai spuna ceva, dar mi-am dat seama din trairile lui ca nu vrea sa impartaseasca nimanui ceea ce, probabil, numai el stie si numai el vrea sa stie.
La un moment dat s-a incruntat iar si si-a indreptat privirea adanc catre centrul Pamantului si cu o discrete iesita din comun, ochii lui, odata limpezi pe care i-am cunoscut, au inceput sa “curga”…Nu mai avea niciun rost sa-l intreb ce s-a intamplat. Totul se citea din fragiditatea pe care o afisa si parca ceva din el lipsea, o piesa de baza care ii mentinea statura bipeda de altadata. In momentele acelea mi-ar fi placut sa am puterea de a face ceva, de a-i spune ca totul va fi bine, dar stiam ca orice i-as fi spus ar fi fost o minciuna de care in mod sigur nu avea nevoie – sau poate…cine stie?
Am ales sa-l rog sa se descarce si daca vrea, sa-mi mai spuna. Atunci el si-a ridicat privirea din locul “numai de el stiut” si cu ochii rosii, spalaciti de “licoarea tristetii si a bucuriei nemarginite” (a se observa cat de extremista este natura umana), m-a rugat: “Sa nu mai spui la nimeni…te rog…”
Stiam ca discutia nu mai trebuie sa continue si neputincios m-am apropiat de el si am incercat sa-l scot din acea avansata “transa” oferindu-i o tigara. A fumat-o pe nerasuflate cu mainile lui mici si tremurande si parca se simtea mai bine, cu toate ca eram constient ca in sufletul lui durerea doar amanase ceea ce era sa izbucneasca iarasi intr-o zi sau alta…
Nu incercase decat sa “zboare”, sa elimine rutina de zi cu zi si sa-si coloreze viata lui alb-negru pe care cu totii o avem intr-un fel sau altul. Dar se pare ca "zborul" nu este altceva decat un alt motiv de a te prabusi de pamantul tare si mocirlos in acelasi timp si de a duce lipsa unor lucruri nu tocmai elementare din viata noastra, vrand - nevreand, controlata, manipulate de altii… De ce “NU”?